Născută la 21 decembrie 1978 în satul Sadîc, r-nul Cantemir. Absolventă a Institutului Internaţional de Management „IMI-NOVA” din Chişinău, licenţiată în Ştiinţe Economice. Beneficiară a Programului de Accelerare a Participării Femeilor „CIVITA”, a Programului Naţional de Mentorat pentru Femei Consiliere „INSPIR-O”, absolventă a Şcolii de Liderism Politic pentru Femeile din comunităţile rurale, beneficiară a Programului de Leadership în alegeri , destinat femeilor candidate în alegerile locale din 2019, beneficiară a Programului „Women 4 Leadership”.
Actualmente masterandă la facultatea Transfrontalieră de Ştiinţe Umaniste, Economice şi Inginereşti a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, specializarea Geopolitică și interferențe socio-culturale sud-est europene. Din 2015 activează în calitate de Secretar a Consiliului comunal Sadîc. Pasionată de politică, psihologie, relaţii inter-umane şi lectură.
Jurnal săptămânal de Aliona Grebănos
Luni
Dimineaţă posomorâtă de toamnă. Sunt azi foarte matinală. Deschid internetul, frunzăresc printre titlurile noutăţilor şi găsesc ştirea tragică ce vizează explozia de pe bd. Moscovei din Chişinău. Tragedie, pierderi de vieţi omeneşti şi totul e din cauza iresponsabilităţii şi a sărăciei.
Vin la bucătărie, prepar cafeluţa, o beau la repezeală şi fug la serviciu. De dimineaţă plecăm împreună cu şefa grădiniţei la Consiliul Raional pentru a primi copia unei decizii prin care s-a alocat o sumă de bani pentru amenajarea unei săli de festivităţi la grădiniţa din localitate. În sfârşit copilaşii din grădiniţa noastră vor dispune de spaţiu pentru desfăşurarea activităţilor culturale şi sportive!
A urmat o discuţie cu şeful Direcţiei Finanţe despre modalitatea de transfer a acestor mijloace financiare. Drumul lung l-am scurtat discutând cu doamna directoare despre stereotipurile din societatea noastră, despre politică, despre problemele cu care se confruntă în colectiv, dar şi despre unele lucruri frumoase…
La pauza de masă am schimbat câteva vorbe cu părinţii, bunica, cu fiica mai mare, care a venit în ospeţie la mama pentru câteva zile împreună cu scumpul nepoţel. Cu micuţul m-am jucat câteva minute şi uitându-mă la ceas mi-am dat seama: timpul meu a expirat.
În a doua jumătate a zilei discuţii cu cetăţenii, unele mai optimiste, altele mai puţin. Seara am verificat de şi-a pregătit puiul mamei temele pentru a doua zi şi am constatat cu mândrie că odoraşul mamei e o fire responsabilă şi foarte bravo.
La sfârşitul zilei, când toţi au adormit dulce în cuiburile lor am vorbit cu soţul meu care e departe… departe de dragul nostru, ca noi să avem o viaţă mai bună. Cu el, omul care e gata să mă asculte neîncetat, am discutat despre ce am făcut azi şi despre ce vom face mâine, ne-am planificat ce urmează să facem în viitorul apropiat, până când am adormit, dulce, dar tristă… pentru că nu e lângă mine cel ce mă ascultă, mă încurajează şi îmi inspiră încredere, voinţă şi putere.
Marţi
Dimineaţă liniştită de toamnă. La prima oră am călătorit imaginar la mii de km pentru a-mi saluta soţul şi a ne dori unul altuia o zi perfectă. Azi nu am ieşit din casă până nu am aruncat o privire la copilul care doarme dulce: fiica mea mare alături de fecioraşul ei…rod din rodul meu…Mă cuprinde o fericire de nedescris.
În drum spre serviciu sunt însoţită de peisajul multicolor al toamnei. Culorile calde îmi dăruiesc linişte în suflet. Nu adie nici măcar o boare de vânt. Pe alocuri se zăreşte câte un om care face curat prin grădină. Această linişte matinală e întreruptă doar de întrebările şi poveştile mezinei, împreună cu care depănăm drumul spre birou.
La serviciu – oameni cu diverse griji şi nevoi. Ofer susţinere şi sprijin tuturor în măsura posibilităţilor. Cuiva un sfat, alt cuiva un certificat, sau documentul de care omul are nevoie. Munca pe care o fac îmi place mult. Îmi place să comunic cu oamenii, să le împărtăşesc grijile şi bucuriile, să identific soluţii pentru problemele cu care se confruntă… Sunt cu sufletul împăcat atunci când reuşesc să aduc cel puţin o rază de lumină pe chipurile împovărate de griji ale cetăţenilor noştri.
Spre sfârşitul zilei trec prin magazin, fac nişte cumpărături şi merg acasă unde mă aşteaptă fetele mele şi nepoţelul dulce. Pregătim cina împreună, discutăm despre una, despre alta. Fac ordine în casă şi în minte. Planific ce voi face mâine. Încep să citesc o lucrare cu elemente de filosofie şi inginerie socială pentru care urmează să fac o recenzie, fiind una din temele pentru acasă la Antropologie culturală, unul din cursurile pe care le fac la master.
Vorbesc cu sufletul meu din depărtare până când simt că somnul mă doboară. Adorm învăluită de linişte alături de nepoţelul scump, comoara noastră, fericirea noastră…
Miercuri
Toamnă adevărată. Cerul e posomorât, totul parcă e plin de tristeţe, totul e sobru.
Nepoţelul meu e cel mai matinal azi. S-a trezit primul şi a început să ne bucure inimile cu poznele şi zâmbetul lui. Drumul spre serviciu nici nu observ când îl parcurg pentru că împreună cu şcolăriţa mamei selectăm un cântec despre toamnă,care urmează să-l interpreteze la un concurs în cadrul gimnaziului.
Până a ajunge la birou m-a sunat omul meu din depărtare şi m-a anunţat triumfător că de azi au mai rămas zece săptămâni până ne revedem. Zece săptămâni e mult, dar ştiu că fiind ocupată în activităţi nici nu voi observa când vor trece şi asta mă bucură.
La serviciu am fost prima. Posibil din cauza că e frig azi sunt mai puţini cetăţeni ca de obicei, de aceea intuiesc că voi lucra în linişte asupra lucrurilor care cer mai multă concentrare şi atenţie. În a doua jumătate a zilei, împreună cu asistenta socială vizităm câteva familii cu copii care nu frecventează şcoala. Vizita o efectuăm în urma primirii unui demers din partea directorului gimnaziului prin care se solicită să ne implicăm în soluţionarea problemei abandonului şcolar. Discuţiile au fost aprinse. Unii dintre copii motivează că li s-a oprit ajutorul social şi nu suntem noi în drept să îi obligăm să meargă la şcoală, altcineva spune că nu vrea să meargă la şcoală… E cam complicat… Într-un final am reuşit să conving băieţii că ei merită o viaţă mai bună şi că trebuie să meargă la şcoală, unde vor învăţa cum să şi-o construiască. Am primit promisiunile că mâine vor veni la şcoală, iar eu am promis la rândul meu, că mâine vin şi eu la şcoală să văd cum îşi respectă promisiunile. Mai grele sunt discuţiile cu părinţii, care au nişte argument de genul “el nu mă ascultă”, “el face ce vrea” “eu îl trimit la şcoală dar el nu vrea să se ducă”… dar prefer să mă abţin de la comentarii aici pentru că nu va suna frumos ceea ce voi spune.
În seara asta a venit băiatul mamei, ginerele meu, să-şi ia puii acasa. Nepoţelul e fericit, nevoie mare, că stă în braţe la tata. Am luat cina împreună, în timp ce ne-am mai împărtăşit fiecare cu gândurile ce le avem: cei tineri – despre viitor, cei la a doua tinereţe – despre ce au făcut. După ce am petrecut copilaşii şi i–am atenţionat de câteva ori să mă sune când ajung acasa, am mai notat nişte idei citind lucrarea la care urmează să-I fac recenzie.
Târziu am servit un ceai, împreună cu soţul de departe, desigur, pe messenger, şi am adormit cu gândul că dimineaţă trebuie să merg la şcoală, să mă întâlnesc cu băieţii, pentru care din toată inima doresc să îşi poată construi o viaţă mai bună, la ei acasa.
Joi
Dimineaţa m-am trezit cu gândul să merg la prima oră la şcoală, să văd băieţii cum se ţin de promisiune. La cafeluţă am discutat cu mama despre ce facem în acest weekend, într-un fel ne-am trasat unele obiective. Am mers la şcoală după prima lecţie şi am depistat că nu toţi băieţii s-au ţinut de promisiune, dar, oricum, e bine, pentru că doi din cinci erau la ore. În drum spre gimnaziu am mai schimbat câteva cuvinte cu două surori, care se plângeau că le e necaz de mama lor, ce a îmbătrânit şi nu doreşte să meargă să stea la una din ele, iar ele sunt îngrijorate că mamei i se poate întâmpla ceva rău. Am strâns neputincioasă din umeri şi m-am gândit „dar oare cum vom fi noi când vom ajunge la vârsta acelei mame”. Apoi m-am întâlnit cu mama unei fetiţe despre care ştiam că trebuia să fie operată pe cord şi m-am bucurat enorm când mi-a comunicat că operaţia a decurs normal şi copila se simte foarte bine. M-am rugat în gând să îi dăruiască Dumnezeu sănătate şi să ne ferească pe toţi de boli grele.
La biserică sunt în toi lucrările de renovare a acoperişului. Acestea se fac din contribuţia şi donaţiile cetăţenilor. Va fi frumos. Pe lângă edificiul bine amenajat eu îi doresc localităţii mele o biserică vie, constituită din oameni cu suflet mare, oameni sensibili, cărora le pasă.
La serviciu – cetăţeni… fiecare cu grijile şi nevoile sale. Muncă multă, responsabilitate mare, dar asta am ales să fac.
Revenită acasă de la serviciu mă scufund în treburile gospodăriei şi nici nu observ cum trece timpul. Vorbesc cu copiii care sunt departe şi mă bucur că ei sunt bine. Seara, deschid poşta şi găsesc mesajul din partea coordonatoarei Proiectului “Women 4 Leadership”, a cărui beneficiară sunt, prin care ni se reaminteşte despre tema de acasă.
În cadrul acestui proiect am întâlnit femei excepţionale, care inspiră, care depun efort pentru creşterea unei generaţii de lidere, de femei curajoase.
Când în casă se făcu linişte de adormi până şi pisica, care s-a zbenguit prin casă o bucată bună de timp după un dop de la o sticlă de plastic, încep să-mi elaborez mesajul personal, declaraţia de misiune, care şi este tema de acasă din cadrul proiectului. Adorm foarte târziu, vorbind de la suflet la suflet cu omul drag, cu jumătatea mea din depărtare.
Vineri
Azi soarele ne mângâie sufletele cu razele sale calde şi luminoase, de parcă ne-ar şopti “bucuraţi-vă de generozitatea mea, că degrabă toamna va intra în drepturile sale depline”.
Cafeluţa o beau repede, pentru că m-am trezit cu câteva minute mai târziu ca de obicei. Fug la birou, unde cineva deja mă aşteaptă. Aici, ca de obicei, rutină zilnică. Feţe triste, feţe zâmbitoare… Încerc să nu i-au aproape de inimă tot ce mi se spune.
La recreaţia mare m-a vizitat fiiculiţa. Ea e mereu ca un uragan, plină de energie, veselă, zâmbitoare. A venit să mă vadă pentru că i s-a făcut dor de mama. În suflet mă bucur, dar pe faţă o probozesc să fie atentă când trece strada, să aibă grijă să nu întârzie… Ei, aşa suntem noi, mamele… Ne dorim perfecţiune, când, de fapt, ei, puii noştri sunt copiile noastre, sunt ceea ce le implantăm noi împreună cu laptele matern, preiau obiceiurile şi preocupările noastre. Deseori aud că „pe timpul nostru copiii nu erau aşa” şi îmi vine replica „şi timpurile erau altele”. Îmi învăţ fiica să fie corectă, să respecte pe cei ce o înconjoară, dar să nu uite să se respecte şi pe sine, să fie responsabilă de ceea ce face şi să fie atentă să nu afecteze pe cei din jur prin comportamentul său. Deasemenea, încerc să o învăţ să poată selecta din avalanşa de informaţie doar ceea ce este bun pentru ea.
După amiază simt că deja aştept cu nerăbdare weekend-ul. Îmi revizuiesc activităţile de pe parcursul săptămânii, evaluez ce am făcut bine şi la ce mai am de muncit. Definesc noi ţinte, pe care trebuie să le ating în viitorul apropiat. Mă gândesc cu ce gustoşel îi voi alinta pe ai mei în această duminică.
Seara împachetez cu drag un colet care mâine v-a pleca departe. Pe lângă conserve şi produse pregătite special pun în colet suflet, dragoste şi gând bun pentru cel ce urmează să îl primească.
A fost o săptămână liniştită, pentru care vreau să mulţumesc universului. M-am convins încă odată că „în oamenii frumoşi e frumoasă şi toamna.”
Sursa: Europa Liberă